Sunt de groaza. Cred ca in sfarsit am inteles de ce mi s-a spus candva asta...sau poate nu.
Poate pentru ca refuz mereu sa dau un raspuns concret, multumindu-i si pe ceilalti nu doar pe mine. Daca ati sti inconstienta copilareasca si visele prea vaporoase ce ma urmeaza a-ti intelege ca odata cu realul ar disparea enigma.
Sau poate...pentru ca mereu joc un alt rol in aceeasi piesa . Hai sa fim seriosi. Nu ati urcat niciodata pe scena ? Nu stiti cum emotiile te parasesc cu prima replica transformandu-se in suspansul si admiratia publicului. Replicile vin apoi natural , fara constrangere ci depasind retinerea ele sunt leacul pentru suflete calatoare.
In incercarea de a patrunde neantul va par de nicaieri si pentru nimeni.
Cerul im surade iar eu zbor cu aripile larg deschise. Imbratisez albastrul iar peste numele meu se poate aseza colbul. Posteritatea e nimic pe langa dulcea amaruia efemeritate. Zgomotul clipei , al fericirii conturate de zambetul copilaresc se aude ca un ecou in suflet fara importanta cercetarii absurdului.
In asteptarea unei soapte , priviri furise pline de intrebare planeaza in familiara camera violet.
Pernele zboara , se lovesc de fata naiva a celui ce mai demult radea.
Rugamintile la adresa unei pietre reci staruie , iar negarea unei decizii deja luate nu intarzie sa apara.
Imi amintesc acei ochi precum si noaptea nedormita datorita lor.
In imposibilitatea intelegerii a ceva din ce am scris(pentru ca nici eu nu prea inteleg) multumesc celor ce mi-au zambit candva si inca o mai fac cu aceeasi sinceritate.
Intorc spre voi ochi-mi incercanati , dar veseli si un zambet fugar intr-u continuarea sirului de intrebari sau a povestii.
